Cu bastonul alb la cumpărături

Salutare dragi prieteni, și bun găsit la un nou episod de podcast Nevăzător.ro.
Astăzi m-am gândit să vă prezint o înregistrare inedită, și anume despre felul cum se merge cu bastonul alb, și alte câteva informații despre cum un nevăzător poate merge de unul singur să își facă niște cumpărături ori să rezolve altceva bazându-se doar pe auz, orientare, bastonul său alb și, ici și colo, de ajutorul celor din jur.
Audiție plăcută, și de abia aștept să vă citesc opiniile și reacțiile la aceasta, dar și sfaturile dacă sunteți dintre nevăzătorii cei independenți și doriți să adăugați ceva la scurta mea listă de indicații de orientare și navigare.

3 comentarii

  1. Salut!

    Da, mi-a placut, atat inregistrarea cat si modul in care te descurci pe strada si, desigur, in magazin…

    Asa ca eu cred ca e un exemplu de cum ar trebui sa „indraznim” sa iesim neinsotiti in spatiul public…

    Multumesc!!!

  2. Am urmărit cu mult interes ultima ta postare. Ea îmi amintește de o experiență trăită de mine cu ani în urmă. Nu departe de spitalul la care lucram era un supermarket. Într-o zi, însoțită de fidelul meu companion cu bandă reflectorizantă, m-am gândit să-mi încerc norocul și să intru la cumpărături. Casa fiind foarte aproape de ușă și știind că acolo există întotdeauna un angajat care m-ar putea îndruma, m-am îndreptat într-acolo. Răbdătoare din fire și ffără prea mult tupeu, m-am așezat și eu la rând. În fața mea mai erau vreo trei persoane. Când a ajuns la mine și a văzut că nu am cumpărat nimic, vânzătoarea m-a ignorat realmente, trecând la următorul client. Nu e greu de imaginat ce am simțit. atunci.. Brusc, mi am dat seama că fiind într-o stare tensionată e mult mai înțelept să mă retrag, și, fără a spune un cuvânt, stăpânindu-mi cu greu emoțiile, am ieșit în grabă din magazin. A doua zi, am mers din nou, de data asta procedând altfel: fără nicio urmă de teamă sau ezitare, m-am îndreptat din nou spre casă și cu permisiunea celor care așteptau la rând, m-am adresat angajatei de acolo, rugănd-o să-mi trimită pe cineva, care să mă ghideze în zona de autoservire. Imediat a venit o altă angajată. După ce am terminat am fost condusă cu multă amabilitate până la ieșire. Cu sacoșa pe umăr și ajutându-mă de baston, am pornit spre stația de autobuz. Deși bagajul era consistent, parcă nu simțeam nicio greutate. De fapt, povara cea apăsătoare , povara care îmi subjugase atât de nemilos trăirile, începea să se risipească. Privind în urmă, cred că atunci am trecut un mare examen, căci pentru prima oară în viața mea am simțit că sunt o persoană matură, capabilă să-mi port singură de grijă. Începând din acea zi, De fiecare dată când intram în acel magazin, un angajat mă observa și venea să mă însoțească pentru efectuarea cumpărăturilor. De-a lungul timpului cum e și firesc, viața mi-a rezervat multe provocări, pe care nu am fost mereu pregătită să le întâmpin. Însă chiar și atunci când lucrurile par fără rezolvare prin vârtejul – aparent dominant de îndoieli și deziluzii, un gând tainic, dătător de speranță netulburat ca o certitudine, răzbate salvator: viața nu e un rod al întâmplării; ea este un dar , iar câtă vreme avem viața, avem și șansa de a învinge.

Lasă un răspuns